Fiecare cu pasiunile lui, mie îmi place fotbalul şi gata, nu am ce face cu asta. Viaţa are etapele ei, interesele se mai schimbă astfel prieteni care în trecut discutau fiecare meci, acum strîmbă din nas cînd aud de Solomon Kalou, Obi Mikel sau Mikah Richards. Febra fotbalistică mă ţine de vre-o 6 ani iar după toate simptomele se pare că am sindromul Chelsea.

Chelsea FC a pierdut ieri o finală de Champions League, anume a pierdut Chelsea şi nu a cîştigat Manchester. Intervine factorul “dacă”. Ieri un detaliu a decis soarta jocului. DACĂ John Terry ar fi marcat din penalty, în următoarea secundă ar fi fost în culmea fericirii şi nu la pămînt cu ochii înlăcrimaţi.

Man U este o echipă foarte bună, numai respect pentru ei, la fel sunt şi Arsenal şi Liverpool, adeversarele din Premier League. Nu e posibil să cîştigi permanent în asemenea campionat, iar la nivel de cupă europeană sunt şi mai multe cluburi puternice. Prin urmare, după trei semifinale, Chelsea a jucat o finală ceea ce nu-i deloc puţin. Încă un pas, o palmă peste obraz, o lecţie învăţată. Investesc pasiune în echipa care, îmi va oferi în viitor, extazul victoriilor, nebunia serilor din stadionele în care voi fi şi eu, poate chiar o altă finală Champions League într-un an sau doi.

În fotbal e ca în viaţă, un spectacol dinamic pe o scenă verde, ai prieteni şi adversari, ai scopuri, unii îţi pun piedici, alţii îţi dau centrări bune, cineva vrea să te ajute din tot sufletul dar nu reuşeşte. Mă gîndesc că poate oamenilor le place să sufere? În final doar o singură echipă cîştigă campionatul, o singură echipă ridică trofeul, restul lasă capul în jos şi o iau de la capăt.
Urmăriţi un super spot marca Nike. Ideea clipului este viaţa de fotbalist. Cine se pricepe un pic la fotbal încercaţi sp ghiciţi cine este personajul spotului.